...new adventures in "Low-Fi"

"Voyager Golden Record"

Faptul care mă intrigă întîi şi întîi la Voyager Golden Record nu este playlistul ci felul în care nişte ingineri şi fizicieni, lucru sigur, fără niciun amestec al vreunor politicieni, înţeleg să ne spună nouă oamenilor că s-ar adresa unor « extratereştrii », ignorînd complet ceea ce ştiu de la bun inceput : psihoacustică şi psihometrie, dacă nu chestiuni diverse legate de abordarea antropologic-culturală a muzicii, aşa cum o cunoaştem. Deşi octava este întradevăr un fenomen cosmic legat însă mai degrabă de teoria undelor decît de expresia muzicală.
Pe cale de consecinţă, domnule Theodore A. Baroody, Beethoven sau Mozart al căror Ph l-aţi stabilit ca fiind mai mare decît 7, deci avînd un caracter alcalin, nu au avut acelaşi Ph şi în epocă. E posibil ca atunci să fi fost mai acizi, audienţa fiind mult mai... "alcalină", poate. Adică poţi liniştit să asculţi Debussy sau Schönberg, al cărui Ph nu a fost stabilit de Baroody încă, fără să-ţi nenoroceşti dieta alcalină. De altfel, Baroody numeşte criteriul său de alcalinitate: muzică mai "recentă" sau mai puţin "recentă", Händel fiind și el alcalin fiindcă nu-i la fel de recent ca Satie, care, la rîndul lui, este mai alcalin decît Jimi Hendrix, mai alcalin și el decît Hildur Ingveldardóttir Guðnadóttir. Iar ăsta, al lui Baroody, e doar un titlu din enorma bibliografie despre cum cresc plantele mai bine pe muzică de Bach decît pe a altora dar sunt diverse domeniile pomenite în care se vorbeşte cu emfază despre muzică şi se spun, cu o totală lipsă de apăsare, întotdeanua alte lucruri decît ceea ce muzica spune în mod direct. Sunt totuşi de acord că apa cristalizează altfel funcţie de muzică totuşi dar motivul este altul, nu legat de expresie ci doar de teoria undelor şi conţinut spiritual; între cimatică şi misterioasele paradoxuri ale apei ca substanţă, zisă de unii "memoria lui Dumnezeu". Tot aici fie spus şi că Dumnezeu acţionează şi prin astfel de fenomene, în parte numai cunoscute, ca şi prin altele foarte cunoscute în detaliu chiar, ci nu exclusiv prin metoda miraculosului. Pomenindu-l pe Papa Ioan Paul al II lea... "Ştiinţa e bună şi ajută credinţei fiindcă înlătură superstiţia!"

Urechea omului păstrează în morfologia şi metabolismul ei cîteva atavisme care leagă percepţia sonoră, deci şi muzicală în consecință, numai de... om, cel puţin a muzicii scrisă de oameni. Există o diagramă, zisă a lui "Fletcher-Munson", care descire un astfel de comportament funţional. Iat-o!

Ceea ce probează această diagramă ridicată pe experiment, este comportamentul senzorial al urechii omului, prin faptul că liniile roşii izobare, adică la acelaşi volum sonor, "la fel de tare", nu sunt drepte. Adică, pentru ureche, intensitatea sonoră resimțită nu variază proporțional cu frecvența, adică cu cît de înalt este sunetul. Sensibilitatea urechii omului evoluează de la insensibil la insensibil doar în intervalul 20Hz-22KHz, crescînd şi scăzînd neproporţional în intensitate. În intervalul de frecvenţe 3000-5000 de Hz, sunetul este perceput la un volum mult mai mare, deşi pe aceaşi izobară, adică în măsurile fizicii la acelaşi volum, diferentele putînd ajunge pînă la aproape de 60 de dB, iar această scară este logaritmică, ceea ce înseamnă că 3 dB înseamnă dublarea puterii iar os schimbare de 10dB în putere, adică 1 Bell, înseamnă de două ori mai tare, mai intens! Este intervalul rezervat semnalelor de panică transmise de femei şi, probabil, ţipetelor tînărului cu "Toba de tinichea" al lui Gunther Grass. Un sunet de 25 de Hz, adică un bas la limita infrabasului, va fi audibil numai dacă depășește intensitatea a 60 de dB. Asta dovedeşte că interesul speciei a condiţionat, subtil dar categoric, întreaga istorie universală a muzicii fiindcă, de fapt, diagrama de mai sus este o diagramă a comportamentului urechii omului ci nu o funcţie de frecvenţă-intensitate în mod absolut, nemijlocit. Este o diagramă care nu se potrivește cu urechea cîinelui, să zicem, la întîmplare, care la cincizeci de metri este aproape orb, mirosul lui fiind complet altă socoteală. Diagrama mai arată şi că se poate descrie urechea omului și un pic din felul in care aude ea, tot numai în termenii nostri, ai pamîntenilor,  între un prag sub care nu mai auzim nimic, al infrasunetelor, la frecvenţe mai mici de 20 de Hz, şi unul ultrasonic de peste 22 de KHz, peste care se instalează iarăşi neantul, muzicaliceşte vorbind. Acest lucru se desfăşoară se pare pe o plajă de intensitate sonoră între inaudibil pînă la un prag pe la 120 de dB, dar asta în funcţie şi de frecvenţă, prag la care se instalează panica iar apoi senzaţia de durere. Adică acolo unde sunetul se transformă din emoţie în senzaţie fizică. Ca urmare, nu-i suficient că unele femei zbiară ca apucatele de nici nu mai ştii pe unde să te adăposteşti dar mai huruie insuportabil pînă la durere şi turboreactoarele avioanelor. Există deci "Bang-ul" sonic al pragului depășirii vitezei supersonice, nu întîmplător şi, tocmai de aceea, de dorit a fi depăşit numai în afara oraşelor.

Ca să fie şi mai clar! Întreaga istorie a muzicii este în întregime scrisă pentru o astfel de ureche care se comportă între aceste borne. 
Pînă în acest punct al anchetei, discuţia nu a socotit nimic din punct de vedere muzical-cultural, înţelegînd prin cultură nu Cultura cu C mare, ci ceea ce un anumit grup de oameni mai mic sau mai mare frecventează predilect. Da, există o cultură a manelelor și ca dovadă a spuselor mele, eu sunt total neadaptat acum să diferențiez între produsele ei, dar asta nu o desființează! Din această nouă raţiune care se adaugă considerentelor anatomice şi psihoacustice de mai sus, am să fac o mărturisire, lărgind puțin cadrul. Aceea a dificulţăţilor emoţionale pe care le întîlnesc faţă de muzica străină de mediul meu cultural la un anumit moment dat, a ceea ce guvernează ideea generală a muzicii heptatonice şi asta datorită faptului că, pâna la urmă, dincolo de faptul că muzica reprezintă un vehicol emoţional, ea nu reprezintă în mărimi fizice nimic. Din punctul meu de vedere european, iudeo-creştin, decodarea emoţională a muzicii unei culturi pentru care moartea şi iubirea de pildă, au alte semnificaţii la detaliu complet diferite de ceea ce cultivă cultura din care provin,  China, Japonia, India, nu poate fi decît cel puţin greoaie dacă nu imposibilă. Cu alte cuvinte, primul gînd care îmi vine în minte înainte de orice emoţie profundă este... "exotic", adică neobișnuit, îndepărtat. Indiferent cît mi-ar explica Leonard Bernstein că măsura în trei timpi a valsului este atît de populară dat fiindcă este naturală şi asemănătoare bătăilor inimii, cred că ea trebuie prinsă într-un context socio-istoric. Pentru acest caz separat, cred că dacă nu-ți imaginezi fastul Vienei secolului XIX degeaba îţi bate inima în paşi de vals, dar noroc că o poti face. Sigur, o altă abordare este cea dintre Valsul nr. 2 al lui Şostakovici şi Golden Brown al lui The Stranglers IV, care nu au nimic în comun cu "grandoarea splendorii" ci mai degrabă cu opusul ei. Şi iată cum decurg lucrurile şi din punctul ăsta de vedere, mai degrabă către particular decît către universal şi aici mă gîndesc la Univers și din punct de vedere cosmic. Există cazuri interesante de hazard obiectiv, de "animism" muzical, de antropizare a unor sunete stranii pe care oamenii le pot percepe foarte rar şi, de aceea,  în mod cultural şi mai straniu decît neobișnuitul lor în mod direct. Un soi de "muzică de primejdie", specie care a devenit un articol din lexicul muzical-cinematografic, nemaiavînd nimic din discursul strict muzical propriuzis. Ne-am obişnuit în filme să ne imaginăm Pămîntul invadat de marţieni pe muzica lui Prokofiev iar gangsterii şi mai ales filmul noir, desfăşurîndu-se pe jazz ca în “L'Ascenseur pour échafaud”. Vezi “muzica dunelor de nisip cîntărețe” sau bizarele sunete ale emisferei nordului sau deja celebrele conversii în spectru sonor ale emisiilor electromagnetice ale planetelor, strînse pe disc, tot de NASA!

Voyager Recordings - Symphonies Of The Planets © 1993

Pare că "Voyager" este numele de cod pentru "proiectul" în care NASA a strîns tot ce are de spus din punct de vedere muzical în răspăr cu adevărul sau cel puţin deformînd realitatea şi făcîndu-o un pantof prea mic deformat la purtat de un picior prea mare, deşi cred că pentru speţă, raportul este exact invers. Showtime!…

    Prin urmare, Nu! nici plantele nu au urechi în sens muzical! Mai mult, Beethoven a fost în epocă altceva decît este el acum pentru secolul nostru. La prima audiție a simfoniei a IX a, a dirijat orgolios, încăpățînat dar complet surd, fiind nevoie de un al doilea dirijor, iar la înmormîntarea lui se spune că au participat în jur de 30.000 de vienezi, era in 1827(!!!).
Aţi încercat să cîntaţi un cîntec de leagan unei furnici ?!
Voyager Golden Record este despre NASA si despre cum lansăm noi mesaje în eter ştiind sigur că nu vor fi interceptate de nimeni, orice semnificaţie « nimeni » poate avea aici. Muzica pare să fie altceva deci, anume, emoţie în stare pură, dar numai pentru urechiile omului, uneori nu indiferent din care parte a planetei vine el şi de ce "facta mentis" îl reprezintă! De aceea muzica "clasică", care este un vehicol emoţional, pasional al marii burghezii, pentru care a fost scrisă, clasă socială care domină secolele XVIII-XIX, va fi greu înţeleasă ca atare de alogeni sau neiniţiaţi. Din ce în ce mai greu. Nu este un absolut! Un absolut pare însă să fie playlist-ul omenirii de pe Voyager Golden Record, iar ăsta va fi întotdeauna prijlej de gîlceavă între melomani.

În loc de rumoare şi argumente pro sau contra pe care cu greu ni le abţinem, am putea face încă un exerciţiu de imaginaţie. Cum ar fi fost dacă în alte condiţii de viaţă decît cele pe Pămînt astăzi, oamenii ar fi avut alte simţuri adaptate în mod necesar?! Ar fi avut în loc de fotosensibilitatea ochilor, abilitatea percepţiei radioactivităţii. O sensibilitate pentru undele herţiene în loc de auz, ar fi făcut să perceapă numai unde radio în mod natural, fără vreun receptor mijlocitor şi ar fi fost complet surzi din punctul de vedere al auzului actual. Sigur că şi teologia ar fi fost alta deşi, în esenţă, aceeaşi. Nu despre asta e vorba aici, deși Aventura Voyager pare din ce în ce mai limpede un act religios mai degrabă, avînd o teologie destul de obscură. Pare să fie expresia unui complex cultural, dacă ar fi să fie o faptă bună şi este şi cel mai absurd act al industriei muzicale, iar dacă nu, Voyager Golden Record  este doar un episod al războiului spaţiului, episod la rîndul lui al războiului rece, etapa pre-Gorbaciov. 

Este cumva ca recurenţa cifrei 13 din istoria "eşecului transformat într-un succes fulminant" al misiunii Apolo 13, al cărei modul a fost în cele din urmă recuperat din apele oceanului de distrugătorul... "Iwo Jima". Simboluri peste simboluri! Altminteri, sondele Voyager nici nu se îndreaptă către o destinaţie anume, deci zboară către... nicăieri.
Nimic nu a fost şi nici nu va fi spus despre muzică, altceva decît ceea ce muzica spune în mod direct.

Per aspera ad astra - "E.T. go home!"